Peter Pan

Ceea ce urmează e zbor. Peter îi învață pe Wendy, John și Michael să se desprindă de pământ și îi poartă spre Țara de Nicăieri, o insulă mereu schimbătoare, unică pentru mintea fiecărui copil, pe care o recunosc de cum ajung acolo, de parcă s-ar întoarce acasă, nu ar descoperi-o pentru prima oară. Jos îi așteaptă băieți pierduți, zâne, sirene care nu-l îndrăgesc decât pe Peter și pirați. În jurul lui Wendy se ridică o căsuță, iar băieții o roagă stăruitor să le fie mamă. Un degetar ține locul unui sărut și, mai apoi, cu gingășie, ajunge să însemne mult mai mult decât atât.

Barrie povestește cu căldura unui povestitor, aplecându-se ca să-ți facă o confidență, recunoscându-și limitele a ceea ce poate spune, oprindu-se uneori să se minuneze de propria creație. De fiecare dată când un copil spune „nu cred în zâne”, o zână moare, avertizează Peter, iar cartea păstrează acest amestec de joacă și miză adevărată: curaj, spectacol și un băiat care uită oamenii pe care îi iubește.

Sub aventură curge ceva mai tăcut: durerea unui copil care nu poate, care nu vrea să crească, și a unei mame care ține fereastra camerei copiilor mereu deschisă.